Obiective culturale Tulcea

Cetatea Aegyssus - Situată pe colnicul Hora, azi Dealul Monumentului, în partea de est a oraşului Tulcea, cetatea a fost construită la sf. sec.IV. p.Chr., constituind o importantă factorie grecească. Numele cetăţii, de origine celtică, derivă de la un legendar întemeietor, Caspios Aegisos. Relatând evenimentele petrecute în anul 12 p.Chr. când oraşul Aegyssus a fost cucerit de către dacii nord-dunăreni, Ovidius îl considera uetus urbs. La începutul sec.I I p.Chr. cetatea era inclusă în limes-ul dunărean, devenind apoi, din sec. III, important sediu militar şi, ulterior (sec. VI), reşedinţă episcopală. Viaţa urbană ia sfârşit în primul sfert al sec. VII. Zona este din nou locuită în sec. X-XI, dar, după o distrugere masivă, în sec. XI, aşezarea se mută la poalele fortificaţiei. Începând cu sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV, şi pe toată perioada stăpânirii otomane, colnicul Hora este din nou locuit. Prima atestare a aşezării şi cetăţii în forma Tulcsa apare într-un registru vamal otoman din 1506. Călătorii străini vorbesc în sec. XVII despre o mică cetate cu 7 turnuri, zidită pe malul stâncos al Dunării, care controla traficul fluvial spre şi dinspre Marea Neagră

Cetatea Orgame / Argamum - Cetatea, situată la 6 km est de satul Jurilovca, pe malul Lacului Razim (Capul Doloşman), este prima aşezare de pe teritoriul României menţionată într-un izvor antic (Hekataios din Milet, sec.VI a.Chr.). Cercetările arheologice, începute încă din anul 1926, au documentat aici o locuire de tip urban – neîntreruptă,  din sec. VII a.Chr. până în sec. VII p.Chr. Au fost scoase la lumină: necropola din perioadele greacă şi elenistică, cu cel mai vechi mormânt grecesc de pe litoralul vestic al Mării Negre (sec.VII a.Chr.), o zona de sud-est a cetăţii de perioadă greacă cu incintă, locuinţe şi cuptoare de olar, incinta cetăţii romane târzii, trei bazilici paleocreştine (sec.V-VI p.Chr.), numeroase edificii, reţeaua stradală, cartierul meşteşugăresc, un cartier de locuire - de perioadă romană - situat în afara zidurilor cetăţii, necropola romano-bizantină; o a patra bazilică paleocreştină (sec. VI) a fost descoperită în afara zidurilor cetăţii, pe un promontoriu.

Cetatea Arrubium (Măcin) este situată pe un promontoriu înalt pe malul Dunării, la marginea sud-vestică a oraşului Măcin, pe locul unei aşezări  preromane, aşa cum atestă şi numele cetăţii, de origine celtică. Izovoarele antice coroborate cu informaţiile epigrafice şi descoperirile arheologice atestă faptul că la Arrubium au staţionat, încă din vremea lui Vespasianus şi până la Caracalla, o serie de detaşamente militare, iar ulterior, in timpul lui Constantinus I, unităţi de cavalerie. Un stâlp miliar din vremea lui Diocletianus dovedeşte refacerea drumului ce lega cetatea de alte centre din provincie. Cetatea îşi încetează funcţia urbană în sec. VII; în sec. X – XI pe promontoriu s-a constituit o aşezare medievală timpurie.

Cetatea Beroe - Este situată pe un promontoriu înalt şi stâncos, CETATEA BEROE, 1în punctul Piatra Frecăţei, pe malul Dunării, în dreptul locului în care braţul Băroi se reuneşte cu fluviul, la cca. 3 km sud de centrul localităţii Ostrov. Izvoarele antice ne informează că cetatea romană şi romano-bizantină a fost sediu al unei unităţi de cavalerie, apoi  sediu episcopal, că a fost reparată în timpul lui Constantin cel Mare şi distrusă de raidurile avaro-slave în timpul lui Justinus II. Atât fortificaţia cât şi aşezarea civilă au fost suprapuse de o aşezare medievală timpurie (sec.XI-XII). La nord de cetate, în stânga şoselei Ostrov-Dăeni, se află necropola din care au fost cercetate peste 1100 de morminte, încadrate între sec.II-VII şi X-XII, şi o bazilică paleocreştină care a funcţionat ca bazilică cimiterială (sec. IV-VI p.Chr).

Cetatea Dinogetia, com. Jijila, jud. Tulcea, este situată la 4 km în amonte de satul Garvăn, pe o fostă mică insulă numită de localnici „Bisericuţa”. Cercetările arheologice au dus la dezvelirea unei mari părţi din cetate şi la schiţarea  evoluţiei acesteia. Astfel, fortificaţia romană - sediu al unor unităţi militare - a fost ridicată în zona unei aşezări daco-getice, de la care a preluat numele, Dinogetia. În perioada Dominatului cetatea este refăcută, incinta trapezoidală - cu 14 turnuri, o poartă principală şi două secundare - închizând o suprafaţă de 1,2 ha. O serie de edificii din sec. IV-VI: principia, praetoriul (numit şi domus), bazilica paleocreştină, locuinţe şi prăvălii se înşiruie de-a lungul străzii principale. În exterior, la sud de poarta principală, se află băile romane (thermae). Cetatea este distrusă şi abandonată la sfârşitul sec. VI ca urmare a atacurilor avaro-slave. În vremea lui Ioannes Tzimiskes (după anul 971) cetatea îşi reia funcţia defensivă pentru încă două secole: este reparată incinta, se ridică unele construcţii şi locuinţe, între care cea mai importantă este bisericuţa din mijlocul cetăţii, care a funcţionat în secolele XI-XII.

Cetatea Enisala - Ruinele fortăreţei medievale Yeni-Sale se află la 2 km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim şi Babadag. Cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec.XIV, cu scop militar, de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat, de către o autoritate interesată de zona de la Gurile Dunării, foarte probabil negustorii genovezi, care dispuneau de mari sume de bani câştigate din comerţ şi care erau deţinătorii monopolului navigaţiei în Marea Neagră. Cetatea are un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozităţile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată. Zidurile şi bastionale se păstrează în unele puncte pe o înălţime de 5-10 m. Între 1397 şi 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. Datorită înaintării stăpânirii turceşti la nord de Gurile Dunării, până la Cetatea Albă şi Chilia (1484), şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată.

Cetatea Halmyris - Situl arheologic este situat la 2,5 km est de satul Murighiol. Cercetările arheologice au scos la iveală o puternică cetate romană întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din sec. VI-V şi IV /III - II/ I a.Chr. Cetatea a cunoscut mai multe etape în evoluţia sa istorică: fortificaţie romană de pământ (sfârşit sec.I p.Chr.); castru de piatră - sediu al unor unităţi militare şi staţie a flotei dunărene Classis Flavia Moesica (sec.II - sfârşit sec.III p.Chr.); fortificaţie romană târzie (sfârşit sec.III-început sec. VII p.Chr.), de când se păstrează spectaculoase monumente de arhitectură militară, civilă şi religioasă, remarcabilă fiind bazilica episcopală de sec. IV p.Chr., în cripta căreia au fost descoperite rămăşiţele primilor martiri dobrogeni: Epictet şi Astion (din anul 290); în perioada romano-bizantină cetatea ocupa o formă trapezoidală cu o suprafaţă de cca. 2 ha, sistemul de apărare fiind constituit din zidul de incintă cu 15 tunuri şi trei porţi, dublat de  trei valuri de apărare.

​Cetatea (L) Ibida - Cetatea de pe Valea Slavei, identificată de V.Pârvan cu polis Ibida, pomenită de izvoarele antice, a fost construită de romani în punctul de intersecţie al celor mai importante drumuri din Dobrogea romană, într-o zonă cu urme de locuire din epoca pietrei (paleoliticul mijlociu, neolitic), epoca bronzului, epoca fierului. Cetatea constituie cel mai mare sistem defensiv de epocă romană târzie din Dobrogea, compus din cetatea mare de pe Valea Slavei - cu o suprafaţă fortificată de 24 ha, 24 de turnuri şi 3 porţi -, fortificaţia-anexă de pe Dealul Harada – cu o suprafaţă fortificată de 3,5 ha, 8 turnuri - şi un fort – situat în punctul cel mai înalt de pe deal. Cercetările arheologice au scos la lumină Poarta de Vest, cu podul de traversare a râului Slava, o porţiune din zidul de incintă, turnurile 8 şi 10, o bazilică paleocreştină cu 3 nave, cu coloane şi capiteluri din marmură, un cavou de familie şi peste 150 de morminte din necropola romano-bizantină a cetăţii. În teritoriul oraşului antic a fost descoperit un complex monastic paleocreştin ce a funcţionat între a doua jumătate a sec.IV şi prima parte a sec.VII p.Chr.

​Cetatea Noviodunum - Ridicată de romani la începutul sec. I p.Chr. pe o veche aşezare getică, cetatea a avut, în timp, un rol militar şi comercial aparte: bază a flotei romane de la Dunărea de Jos (Classis Flavia Moesica), sediu militar, municipium în vremea Severilor. Distrusă la mijlocul sec. III, cetatea a fost refăcută în vremea împăraţilor Aurelianus şi Probus, redevenind sediu al flotei dunărene şi bază militară în sec.IV. Din perioadele romană şi romano-bizantină au fost dezvelite o serie de edificii importante: thermae, o bazilică, locuinţe, fragmente din zidul de incintă, poarta de acces spre instalaţia portuară, trei turnuri pe latura de sud, dintre care unul de mari dimensiuni (Turnul Mare), monumente funerare. Abandonată la începutul sec.VII, cetatea îşi reia funcţia defensivă la sfârşitul sec.X şi cunoaşte o evoluţie rapidă în secolele XI-XII, însă este afectată de atacurile pecenegilor, uzilor şi cumanilor. Controlată de tătari, cetatea a devenit în sec.XIII-XIV un important centru economic, militar şi administrativ care se detaşează net de celelalte centre dobrogene. După cucerirea otomană din 1419-1420, locuirea încetează în această zonă, turcii construind ulterior, în sec.XVI, o tabără trapezoidală înconjurată cu val de pământ (tabie) care suprapune, în parte, cetatea antică. Anumite materiale arheologice şi, în mod special, descoperirile monetare pot fi încă un argument în localizarea aici a enigmaticului oraş Vicina.

Cetatea Proslaviţa, comuna  Nufăru,  este situată la 12 km aval de Tulcea, pe malul drept al braţului Sfântu Gheorghe. Cetatea a fost ridicată a fundamentis de către Imperiul bizantin într-o zonă cu urme materiale din epocile hallstattiană, Latene şi romano- bizantină. În epoca romano-bizantină pe malul Dunării, în capătul nordic al promontoriului, au funcţionat două turnuri de supraveghere a liniei Dunării. Cercetările arheologice – sistematice sau de salvare -  mult îngreunate de faptul că satul actual Nufăru suprapune în totalitate cetatea medievală - au dus la dezvelirea unei părţi din zidul de incintă, a două turnuri masive, rectangulare, vizitabile – unul suprapus de localul Prislav, celălalt – din punctul „Dispensar” - restaurat şi conservat prin construirea unui clădiri de protecţie, a numeroase locuinţe, cuptoare, a mai multor necropole de inhumaţie creştine; pe malul Dunării, în apropierea punctului de traversare a Dunării cu bacul spre Deltă, a ieşit la iveală instalaţia portuară a cetăţii. Cetatea a funcţionat până în la mijlocul veacului al XIII-lea. Distrusă probabil în vremea invaziei tătare, aşezarea se reface mai târziu, în sec. XIII-XIV.

Cetatea Salsovia (comuna Mahmudia) este amplasată pe malul Dunării, într-o zonă cu locuire din epocile bronzului şi elenistică. În absenţa unor cercetări arheologice sistematice informaţiile despre istoria cetăţii sunt destul de disparate. Diploma militară din vremea lui Nerva,  cel mai vechi document epigrafic cunoscut până în prezent  de la Salsovia, indică prezenţa unei unităţi de cavalerie în cetate. Cetatea a funcţionat şi în sec. III-IV  drept sediu al unor unităţi militare, fiind, foarte probabil, distrusă în vremea lui Valens; refăcută, cetatea este din nou distrusă, în timpul împăratului Justinianus, de atacul kutrigurilor, fără a mai fi reparată în timpul domniei acestuia. În epoca feudal-timpurie locuirea este reluată pe vechile fundamente ale cetăţii Salsovia fiind documentată monetar până cel puţin în al treilea sfert al sec. XI.  

Cetatea Troesmis (Turcoaia), situată în punctul Igliţa, pe malul drept al Dunării, la 3 km nord de Turcoaia, a fost ridicată de romani pe locul unei cetăţi getice, având, încă din timpul lui Vespasianus; ca sediu al Legiunii a V-a Macedonica după cucerirea Daciei de către Traian şi până în 167 p.Chr., castrul împreună cu canabae-le şi aşezarea civilă  cunoaşte o dezvoltare urbanistică extraordinară, fapt ce a dus la atribuirea statutului de municipium în timpul lui Marcus Aurelius. Oraşul devine şi centru religios al cultului imperial, fiind sediu al sacerdos provinciae. În perioada Dominatului, pe locul vechii cetăţi a fost ridicat un nou sistem defensiv compus din două fortificaţii de mai mici dimensiuni. Refăcută în timpul lui Justinianus, în contextul marelui efort constructiv care a vizat provinciile de la Dunărea de Jos, cetatea Troesmis îşi pierde funcţia urbană în prima jumătate a sec.VII. Zona este locuită din nou în sec.X-XI, fapt menţionat în documentele vremii şi confirmat de descoperirile arheologice. Primele cercetări arheologice ale sitului Troesmis s-au desfăşurat în anii 1860, 1865-1868, când împăratul Napoleon III a trimis în Dobrogea cu acest scop, o misiune arheologică franceză.

Fortificaţia hallstatiană - Babadag - Pe malul lacului Babadag la 2,5 km de oraş, pe un promontoriu înalt cunoscut sub numele de „Cetăţuie”, cercetările arheologice au scos la iveală o aşezare ce datează din prima epocă a fierului, fortificată cu val de pământ şi şanţ. Studiul materialelor descoperite şi observaţiile stratigrafice au permis definirea culturii de tip Babadag,  cultură caracteristică spaţiului istro-pontic, şi la identificarea a trei faze evolutive în cadrul îndelungatei sale existenţă: Babadag I (sec. XI a.Chr.); Babadag II (sec. X – IX a.Chr.), Babadag III (sec. VIII – VII a.Chr.). În aceeaşi zonă arheologică au fost descoperite urme de locuire getică (sec IV – III a.Chr.), din epoca romano-bizantină (resturile unei fortificaţii) şi din perioada timpurie a evului mediu (sec IX – X ).

Casa memorială “Panait Cerna”, Cerna - Casa în care s-a născut poetul Panait Cerna se află în mijlocul localităţii, peste râul Cerna, în vecinătatea bisericii satului. Aceasta, o locuinţă de meşteşugar de la sfârşitul secolului XIX, a fost donată de către moştenitorii poetului pentru a fi organizată ca muzeu. Aspectele cele mai importante privind viaţa şi opera poetului filosof Panait Cerna - constând în reproduceri după fotografii, documente, acte de stare civilă şi de studii, ediţii ale operei poetice, referinţe critice - sunt ilustrate în cadrul expoziţiei documentare, organizată în primele trei săli; alte trei săli şi un pavilion exterior sunt  destinate unei expoziţii etnografice care ilustrează specificul zonei la sfârşit de secol XIX.

Muzeul satului nord-dobrogean din satul Enisala, o gospodărie ţărănească conservată “in situ”, reprezintă sinteza arhitecturii tradiţionale ţărăneşti din nordul Dobrogei, la începutul sec. XX. Ansamblul arhitectural cuprinde casa cu chiler şi câteva din anexele tipice pentru o gospodărie din această zonă: grajdul pentru animale, şoproanele, bucătăria şi cuptorul de vară, porumbarul, fântâna. În aceste spaţii pot fi văzute căruţe pictate, tipic dobrogene, unelte pescăreşti, instrumentar agricol, scule şi produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit, instrumentar pentru industria casnică, piese de aramă cu diverse funcţionalităţi, cât şi elemente specifice spaţiului de locuit tradiţional românesc.  

Mausoleul Sarî Saltuk Baba Dede, Babadag. Sarî Saltuk Baba Dede, personaj legendar, este prezumtivul conducător al celor 10000 de familii de  turci selgiukizi  care au venit în Dobrogea în două valuri succesive, în 1263 şi 1278, fondând oraşul Babadag – care îi poartă numele; a condus comunitatea pâna la moartea sa, în 1304. În anul 1484 sultanul Bayazid al II-lea Veli, aflat în acea campanie militară împotriva lui Ştefan cel Mare care va aduce Imperiului Otoman stapânirea asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, comanda ridicarea acestui mausoleu; mormântul a devenit loc de pelerinaj, fiind vizitat de toţi sultanii aflaţi în trecere prin Babadag (destul de numerosi, date fiind desele expeditii militare îndreptate împotriva Moldovei, Poloniei sau Rusiei). Imediat lângă mausoleu a existat o geamie (Ulu Cami) şi o baie turcească (ctitorite de acelaşi Bayazid al II-lea),  care nu se mai păstrează - urme ale acestor edificii se mai vedeau la 1919.  Mausoleul şi geamia au constituit nucleul unui centru monastic (tekke). Construcţia care se poate vedea astăzi nu este cea originală, aceasta datând probabil de la sfârşitul sec. XVIII (dupa asediile ruseşti din 1771, 1773 şi 1778 de pe urma cărora Babadagul a rămas complet ruinat). Mausoleul a fost restaurat între anii 2004-2007.

Monumentul Independenţei, Tulcea reprezintă principala atracţie turistică a municipiului, datorită amplasării sale care oferă o vedere panoramică oraşului de la gurile Dunării. Piatra de fundaţie a primului Monument dedicat Războiului de independenţă şi reunirii Dobrogei la statul român de pe colnicul Hora a fost pusă de domnitorul Carol I cu prilejul vizitei la Tulcea, din 17 – 18 octombrie 1879. Lucrarea a fost începută de sculptorul Giorgio Vasilescu şi terminată de sculptorul Constantin Bălăcescu în 1899, dar inaugurarea oficială a avut loc mult mai târziu, în 1904, în prezenţa regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Monumentul a fost conceput sub forma unui obelisc din granit de Ravena, înalt de 22 de m, având la bază un soclu cu două trepte surmontat de un piedestal. La baza obeliscului erau fixate două elemente sculpturale: un dorobanţ cu arma pe umăr, cu o goarnă în mână şi un vultur cu aripile deschise. Scara monumentală a fost placată cu calcar de Babadag. Monumentul Independenţei Tulcea a fost distrus în timpul primului război mondial de trupele de ocupaţie; a fost refăcut în anul 1933; in lipsa fondurilor băneşti necesare s-a renunţat la cele două elemente sculpturale - dorobanţul şi vulturul.          Cu ocazia centenarului Independenţei de stat a României Monumentul a fost refăcut în forma sa iniţială din 1899 – adăugându-se cele două elemente sculpturale operă a arhitectului Cristea Grosu - şi inaugurat la 9 mai 1977.

Monumentul lui Mircea cel Bătrân, Tulcea a fost ridicat în anii 1900 - 1902 pe locul numit până în 1947 Piaţa Mircea (astăzi, intersecţia Str. Isaccei, Antipa, Păcii şi 14 Noiembrie). Monumentul avea un soclu de 5 m, alcătuit din blocuri de granit; statuia, înaltă de 4 m, îl reprezenta pe domnitor în armură, cu mantia pe umăr, cu coroana princiară pe cap, cu sabia în mâna stângă şi buzduganul în mâna dreaptă. La baza soclului erau amplasaţi doi lei ţinând sub labe trofee obţinute de domnitor în luptele cu duşmanul. În faţa monumentului era plasată o placă de bronz pe care era gravată titulatura domnitorului „Io Mircea Mare Voievod şi Domn de amândouă părţile de peste toată Dunărea până la Marea cea Mare şi cetatea Darstorului stăpânitor”. Distrus de către trupele de ocupaţie în 1916-1918,  din monument a rămas doar soclul ce se mai păstrează şi azi în parcul de pe strada Păcii, vis-à-vis de sediul actual al Prefecturii. Cu toată strădania unor comitete de iniţiativă constituite în perioada interbelică, monumentul nu a mai fost refăcut. În anul 1940, pe soclul monumentului a fost amplasată, pentru scurt timp statuia Regelui Ferdinand I, adusă de la Ismail. Actuala statuie ecvestră a lui Mircea cel Bătrân din centrul oraşului este opera sculptorului Ion Jalea şi a fost dezvelită la 1 decembrie 1972. Pe frontispiciul piedestalului, pe o placă de marmură, este scris „Mircea cel Bătrân. Domn al Ţării Româneşti 1386 – 1418”. O iniţiativă a Fundaţiei “Galeriile Acum” în 2002 de a reface monumentul din 1902 s-a finalizat, din păcate, cu un monument ce nu respecta proporţiile şi nici toate elementele acestuia.

​Farul Comisiei Europene a Dunării de la Sulina - Farul, construit în la începutul sec. XIX de către autorităţile otomane - în apropierea, la vremea respectivă, a punctului de vărsare a Dunării în Mare, preluat ulterior de către Comisiunea Europeană a Dunării în 1879, se află astăzi la 1,5 km de ţărmul mării. Construcţia, cu o înălţime de 17,34 m, de formă tronconică, este zidită din cărămidă  legată cu mortar de var, tencuită la interior şi exterior; în interior, pe toată înălţimea construcţiei, are o scară metalică în spirală, ancorată în zidărie, iluminată prin trei ferestre circulare, aşezate la înălţimi diferite la fiecare spirală a scării. La nivelul superior al construcţiei s-a amenajat o platformă de circulaţie cu balustradă în jurul vigiei farului, accesibilă vizitatorilor. Vigia (cupola) farului a fost construită din tablă de cupru cilindrică, cu diametru de 2 m, acoperită cu table în pantă şi cu vârf pe care era montată o giruetă. Farul a suferit în timp o serie de modernizări: cupolei farului i s-au adăugat pe contur un număr de patru rânduri de ochiuri de ferestre cu sticlă din cristal gros, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre. În jurul farului s-au construit clădiri cu locuinţe pentru personal şi depozite pentru materialele necesare funcţionării  farului. Proprietate a Comisiunii, Farul a fost transferat, după desfiinţarea acesteia, Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos din Galaţi, ulterior intrând în patrimoniul Muzeului „Delta Dunării” din Tulcea. În 1991 este preluat de către Ministerul Culturii şi restaurat. Astăzi, monumentul istoric se află în administrarea Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, funcţionând ca muzeu. Expoziţia amenajată în cele două săli aflate la parterul complexului înfăţişează - prin documente şi fotografii - istoria oraşului Sulina în perioada Comisiunii Europene a Dunării şi viaţa a două personalităţi marcante pentru Sulina: dirijorul George Georgescu şi comisarului maritim Eugeniu P. Botez, acesta din urmă cunoscut ca autor, sub pseudonimul literar Jean Bart, al romanului „Europolis”.

 

Farul Observator (Farul vechi) de la Sulina a fost construit în perioada Comisiunii Europene a Dunării. Actualmente este scos din funcţiune. Este situat pe malul stâng al Dunării, iar legătura sa cu partea continentală se realizează printr-un lung dig de piatră. Ceea ce este fascinant la acest dig este faptul că el încă mai păstrează inscripţiile celor ce au participat la construcţia sa. Farul observator este cel la care s-au realizat filmări pentru filmul „Toate pânzele sus”. Măiestria construcţiei şi sălbăticia naturii în care este amplasat, dau acestui obiectiv un aer misterios şi arhaic.

Monumentul paleocreştin de la Niculiţel este situat în partea de nord-est a localităţii, la baza dealului Piatra Roşie. Este constituit dintr-o bazilică cu trei nave şi absidă semicirculară, construită în timpul domniei lui Valens şi refăcută în vremea împăratului Theodosius II. Sub altar a fost ridicată, în aceeaşi perioadă cu bazilica, o criptă martirică cu ziduri laterale înalte şi acoperiş sub formă de cupolă hemisferică, ce conţinea osemintele a şase martiri: patru dintre aceştia - Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos - au fost identificaţi într-un sicriu colectiv, în partea superioară a criptei; alţi doi fuseseră depuşi în partea inferioară fără a li se preciza numele. Inscripţiile descoperite în criptă atestă sacrificiul lor suprem pentru credinţă. Cei patru martiri au fost canonizaţi şi figurea

Biserica ortodoxă „Buna Vestire”, Tulcea, numită „Grecească” - Biserica „Buna Vestire”, cunoscută şi sub numele de „Biserica  Grecească”, a fost  construită între 1848 / 1854 - 1869 pe locul unei alte biserici, din lemn, ridicată de comunitatea elenă în 1835, care a fost reşedinţa episcopală cu rang de mitropolie greacă. Primul titular cunoscut al Mitropoliei de la Tulcea a fost Panaret, fost episcop al Ecumeniei (în Anatolia), atestat în documente începând din 1839. Urmaşul acestuia a fost Dionisie, ales la o dată ce nu se cunoaşte. Biserica actuală a avut arhitect pe Ştefan Dopron.

​Biserica ortodoxă „Sf. Athanasie” de la Niculiţel - Biserica „Sf. Atanasie” a fost ridicată în prima jumătate a sec. XIV ca biserică a unei curţi feudale;  avea dimensiunile iniţiale de 11,5 x 6,5 m şi un altar semicircular acoperit cu o semicalotă. În primele decenii ale sec. XV biserica îşi încetează activitatea; este redată cultului la începutul sec. XVI – ca biserică a comunităţii parohiale din zonă –, moment când au loc şi primele modificări: limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu 1,3 m şi s-a refăcut zidul absidei altarului. În cursul sec. XVII pronaosul este din nou mărit spre vest cu 1 m. În jurul anului 1880 au loc ultimele intervenţii şi transformări: zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost demolat parţial şi înlocuit cu o arcadă, s-a refăcut şarpanta şi învelitoarea, iar la extremitatea vestică a lăcaşului s-a adăugat o turlă-clopotniţă din lemn. În prezent biserica funcţionează ca biserică de cult.

 

​Biserica ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Isaccea - Biserica ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Isacceaa fost ridicată la sfârşitul sec. al XVIII-lea -începutul sec. al XIX-lea, pe locul unui modest lăcaş de cult. În 1842 Înalta Poartă a încuviinţat refacerea lui (document scris în limba arabă şi tradus de hogea de la Isaccea, Osman Hurşit). Inscripţiile dăltuite pe crucile din curtea bisericii au scrisul românesc, cu caractere chirilice, şi datează din anii 1832-1834. La început a fost construită cu naos. În 1942 i s-a adăugat pronausul. Are formă de cruce. Stilul este bizantin. Naosul şi altarul au fost zidite iniţial, îngropate în pământ până la jumătate, fiind construită sub ocupaţia otomană (religia musulmană nu admitea ca turlele bisericilor creştine să fie mai înalte ca minaretul geamiei). Crucea din altar şi cea de pe turlă au avut la bază semiluna - pecetea epocii, dictat al stăpânirii otomane. În anii noştri turla a fost înlocuită şi o parte din pământul ce îngropa zidurile îndepărtat. Mai sunt şi alte mărturii privind vechimea bisericii: o icoană cu chipul Sf. Gheorghe, datată 1824; o altă icoană, nedatată, mult mai veche. Maniera picturii este comună bisericilor din secole XVII-XVIII. Pe icoana Sf. Gheorghe sunt arătate etapele martirajului său, cu fragmente din acatistul Sf. Gheorghe şi cu indicaţia că a fost făcută de „Nicolae şi soţia sa Chiriţa”. Ca dată a fondării bisericii se poate lua anul 1830 - după cele relatate de călătorul francez Boucher de Perthes în lucrarea sa „Voayage en Constantinopole”, dar şi altele, care sublinia în 1853 că „sevede foarte departe, o biserică mare înălţată acolo în 1830 şi anume chiar pe locul unde împăratul Nicolae ţinuse o cuvântare soldaţilor săi, şi unde făcuse cu ei rugăciune înaintea plecării ruşilor contra turcilor”. Biserica posedă un valoros iconostas de lemn, datând din epoca lui Vasile Lupu (cca.1645), adus aici de la fosta mănăstire Adam (jud. Galaţi). Constructorii bisericii au folosit pentru piciorul mesei din altar, un monument funerar de epocă romană.

Biserica ortodoxă „Sf. Gheorghe”, Tulcea, numită „Biserica Bulgărească” sau „Biserica cu Ceas” - Între anii 1830-1840, la venirea primului val de colonişti bulgari din sudul Basarabiei, comunitatea nou constituită ridică o mică biserică din lemn, care va fi distrusă destul de repede de inundaţii (terenul corespunzând actualului Parc Piaţa Nouă era ocupat de un ghiol, şi zona dintre acesta şi faleză era frecvent lovită de inundaţii; nu a fost complet asanată decât în preajma Primului Război Mondial). În anul 1857 se construieşte actualul edificiu al bisericii pentru comunitatea mărită de sosirea unui nou val de imigranţi, cu puţin înainte de războiul Crimeei. În curtea bisericii au fost construite doua şcoli – una între 1859-1862 (Gimnaziul Bulgăresc),  azi demolată, cealaltă între 1881-1882 (Şcoala Naţională Bulgară de fete), care mai există şi azi, la nord de biserică. Biserica a fost reparată şi consolidată în anul 1897. Pictura interioară datează din 1927.

​Catedrala ortodoxă „Sf. Nicolae” din Tulcea - Populaţia românească evacuată la Tulcea după Pacea de la Adrianopole (1829, prin care Delta era cedată Rusiei, şi în care se stipula ca teritoriul din dreapta braţului Sf. Gheorghe să rămână nelocuit „până la o depărtare de două ore de fluviu”) din actualele localităţi Nufăru, Beştepe, Mahmudia, Sarinasuf, Dunavăţ, şi stabiliţi definitiv în oraş, dar în principal beştepenii, ridică, între anii 1835-1845 (alte surse indică perioada 1846-1847), un mic lăcaş de cult din lemn, care s-a aflat în curtea actualei catedrale, spre nord. Între anii 1862-1865 (alte surse indică anii 1865-1868) se ridică, lângă cea amintită, construcţia care se păstrează până astăzi, fiind primul edificiu creştin din Tulcea acelei perioade căreia i s-a permis, prin iradea (autorizaţie) emisă de sultan, să-şi înalţe turle pe corpul bisericii. (În interiorul Imperiului Otoman bisericile cu turle, susceptibile a fi mai înalte decât minaretele geamiilor şi moscheilor, erau excepţii confirmate de autorizaţii speciale emise de cancelaria sultanului; de aceea celelalte biserici ridicate în Tulcea în acea perioada au, în general turnuri-clopotniţă adaugate fie mai târziu, fie construite în preajma Războiului de Independenţă).  În curtea bisericii a funcţionat o şcoală care s-a numit, între anii 1865-1878, „Şcoala Primară Română”, organizată de membrii parohiei. Clădirea sa a fost distrusă  în timpul Primului Război Mondial. Pictura interioară aparţine pictorului Marinescu şi datează

Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” din Sulina, numită „Greceascăa fost zidită în anul Domnului 1868, purtând hramul Sf. Nicolae, fiind sfinţită în anul 1869. Clopotniţa are trei clopote, două dintre ele având inscripţia: „Sulina 1933”. Covoarele şi tapiseriile, înrămate, sub sticlă, sunt donaţii ale enoriaşilor greci ai oraşului Sulina. Este o fostă filială a bisericii Sf. Nicolae. În anul 1906 biserica era în stare bună, funcţiona cu doi preoţi şi trei cântăreţi şi deţinea două proprietăţi. În altar, Sf. Masa are deasupra un frumos baldachin lucrat de maistrul Constantin Ioan. A fost restaurată în 1923 şi 1956.

​Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae”, fostă catedrală , Sulina - Biserica ortodoxă Sf. Nicolae era cunoscută drept Catedrală, fiind prevăzută cu Amvon. Deoarece erau multe etnii care se adunau aici, credincioşii bisericii ortodoxe romane şi-au construit biserica cu hramul Sf. Nicolae - patronul marinarilor - în anul 1866, alături de altă biserică veche de lemn pe care, la punerea în funcţiune a acestei noi biserici, au demolat-o, folosind din ea doar catapeteasma, parte din icoane şi cărti de ritual. Pe locul Sf. Mese din altarul bisericii vechi, ca spaţiul respectiv să nu fie călcat de oameni, s-a construit o troiţă monument, având icoana Sf. Nicolae - Hramul bisericii care există şi astăzi. Biserica a fost restaurată în anul 1923 de către Arhim Calenic, parohul de atunci al bisericii, renovată în anul 1956 de către preotul Vasile Andreescu, înmormântat în curtea bisericii ortodoxe Sf. Alexandru şi Nicolae. În biserica ortodoxă Sf. Nicolae nu se mai slujeşte din 05 septembrie 1982, de când a fost sfinţită Biserica Ortodoxă Sfântul Alexandru şi Nicolae, actuala Catedrală.

Biserica romano – catolică Sf. Nicolae din Sulina a fost sfinţită în anul 1863, construcţia fiind rezultatul efortului financiar al comunităţii italiene din oraşul Sulina. Este împrejmuită de un gard de fier forjat, prins între coloane de piatră, pe partea superioară în mijlocul fiecărei coloane se află cate o ţeavă de fier în care, în vreme de sărbătoare, se introduceau steaguri. Stilul construcţiei este de tip italian, specific celei de-a doua jumătăţi a secolului IX. O parte din vitraliile bisericii sunt originale. Este o construcţie din piatră de Malta şi cărămidă. Cele trei clopote din clopotniţa bisericii au fost turnate din bronz şi datează din anul sfinţirii bisericii, respectiv anul 1863. Cum intri în interiorul bisericii, pe cele două laturi, latura sudică şi vestică, se află 14 picturi care simbolizează „Calea Crucii”, ce reprezintă drumul străbătut de Isus Hristos de la temniţa în care a fost închis şi până în momentul răstignirii Lui, pe muntele Golgota. Deasupra altarului mare se află icoana Sf. Nicolae, protectorul bisericii. Pe masa ce reprezintă altarul mic, se află Liturghia. Până în anul 1970 slujbele erau ţinute în limba latină, apoi slujbele au fost ţinute în limba romană. Cum păşeşti pragul bisericii, în dreapta se află o statuetă ce îl întruchipează pe Sf. Nicolae. Balconul bisericii găzduia corul şi cântăreţii bisericii.

​Catedrala ortodoxă „Sf. Nicolae şi Alexandru” din Sulina - Biserica ortodoxă Sf1882 reprezintă pentru Sulina anul în care este conştientizată construirea unei noi biserici. Astfel, viaţa religioasă de la gurile Dunării capătă o altă dimensiune odată cu sosirea preotului V. Gheorghiu, care transformă nevoia realizării acestei construcţii din vis în realitate. Organizează corala bisericii, cu care participă în 1906 la Expoziţia de la Bucureşti şi câştigă o medalie de aur ce atrage simpatia regelui Carol I. Având acest ascendent moral, începe în 1908 colecţia bănească pentru biserica visată, iar în 1910, în prezenţa familiei regale se pune piatra de temelie la Catedrala Deltei. În actul de fundaţie se spune: „Începutu-sa acest dumnezeiesc lăcaş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Alexandru, patronul zilei de 30 august, când oastea romană la 1877 a marturisit pe câmpul de luptă vechi virtuţi străbune, astăzi 31 octombrie 1910, într-al 45-lea an de domnie al Mariei Sale Regele Carol I şi al soţiei sale, Maria Sa Regina Elisabeta”. În fruntea comitetului de iniţiativă, reunit în 1932 pentru strângerea fondurilor necesare finalizării lucrărilor, s-a aflat Gala Galaction.

Geamia / Moscheea Azizyie, Tulcea - Geamia Azizyie a fost construită în anul 1863, în timpul domniei sultanului Abdul Aziz, căruia îi este dedicată şi de la care îi provine numele. Este una dintre cele mai mari geamii construite de către Imperiul Otoman pe teritoriul Dobrogei, din piatră cioplită cu o grosime de 85 cm, are în dotare un număr impresionant de ferestre (32), amplasamentul lor fiind de 18 în zona superioară şi asigurând iluminarea naturală pentru terasa interioară ce împrejmuieşte geamia pe trei laturi şi un număr de 14 ferestre în zona inferioară. De la început, pe lângă geamie a funcţionat o şcoală turcească, care îşi avea sediul în imobilul din (actuala) str. Independenţei nr. 4, existent şi astăzi. Minaretul geamiei vizibil în zilele noastre datează din anul 1897, când a fost reconstruit  din fonduri puse la dispoziţie de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

​Geamia din Isaccea - Situată în centrul oraşului, Geamia Azizie din Isaccea este un monument istoric ridicat în epoca feudală, datând probabil din secolele XVII -XVIII şi restaurată în 1860 de Mahmud Efendi. Construcţia cuprinde o cameră, sală de rugăciuni a credincioşilor musulmani. La intrarea din faţă, în interior, este prevăzută cu o treaptă înaltă unde credincioşii îşi lasă încălţămintea. Lângă cladire se înalţă minaretul (25 m), cu un diamentru de 3,55 m. Este construită din piatră, cărămidă şi lemn. S-a restaurat de mai multe ori, respectându-se arhitectura originală. Serveşte şi astăzi practicilor religioase ale cultului musulman. În sala de rugăciuni se află o placă de piatră, unde sunt inscripţii dăltuite, cu caractere arabe.

Geamia şi mormântul lui Ali Gazî Paşa, Babadag - Geamia lui Ali Gazi-Paşa (Babadag) a fost ridicată la începutul sec. XVII  de către generalul de corp de armată Ali Gazi Paşa. Este cel mai vechi monument de artă musulmană din România, cu plan dreptunghiular, cu pridvor monumental cu arcade şi minaret înalt de 21 m. Cercetările arheologice efectuate în curtea geamiei în anii 1994-1996 au dus la dezvelirea parţială a vestigiilor unui han de mari dimensiuni, cu intrare monumentală şi curte interioară - probabil un caravansaray. Acest han a funcţionat până la 1771, an când Babadagul în întregime a fost ruinat în urma asediului de către trupele ruseşti în contextul conflictului ruso-austro-turc. În curtea Geamiei se află Mormântul lui Ali Gazi Paşa, de formă hexagonală, datând din sec. XVII. Reparaţiile din 1910 şi 1994-1997 asupra celor două monumente au schimbat aspectul lor iniţial.

Manastirea Celic Dere , situata in partea de nord a Dobrogei, este unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate dintre Dunare si Marea Neagra. Numele manastirii este luat de la paraul Celic-Dere (nume turcesc, in romana insemnand "paraiasul de otel") Manastirea este situata la 25 de kilometri sud-vest de Tulcea si 12 kilometri vest de localitatea Cataloi aflata pe soseaua Tulcea-Constanta, in Comuna Frecatei. Biserica din piatra a manastirii a fost construita intre anii 1901-1916, ctitorita de episcopul Partenie Clinceni. In anul 1909 lucrarile se reiau de catre P.S. Nifon Niculescu care a ridicat zidurile si acoperisul, inclusiv biserica de la subsol, pe baza planului intocmit de arhitectul Toma Dobrescu din Bucuresti. Biserica de la subsol a avut initial destinatia de gropnita, transformata apoi in biserica de iarna cu hramul "Izvorul Tamaduirii", unde s-a slujit intre anii 1932-1954. Biserica manastirii este construita in plan triconic, in stil clasic modern de traditie post-bizantina. Constructia este caracterizata prin suprapunerea a doua biserici. Subsolul initial a fost facut ca gropnita pentru pastrarea osemintelor, dar dupa sfintirea din anul 1932 (cu hramul "Izvorul Tamaduirii") i s-a dat alta destinatie, ca paraclis, pana in anul 1954.

Manastirea Cocosu - Aflata în judetul Tulcea, la 6 km de comuna Niculitel si 20 de Luncavita, Manastirea Cocos este asezata într-un loc retras, la poalele unui deal învaluit în mireasma padurilor de tei este schit de maici situat la 28 km de Luncavita spre Tulcea.Ofera numeroase oportunitati turistice de la plimbari prin livezi si vii pana la pescuit si gura de intrat in delta,mirific loc ce completeaza zestrea acestei manastiri. Manastirea Cocos este situata in judetul Tulcea, la o departare de 6 km de comuna Niculitel, retras asezata pe o mai veche vatra pustniceasca si integrata in pitorescul stravechilor munti dobrogeni, invaluita in pura ireasma mereu proaspata a padurilor de tei, unde se face simtita protectia Sfintei Treimi, un loc permanent de pelerinaj, prielnic reculegerii duhovnicesti, un colt de rai pe pamntul dobrogean de sub dealul zis al Cocosului - unde noaptea se facea auzit uneori, cantatul unui cocos salbatic, deal de la care si-a luat numele manastirea Manastirea Cocosu a luat fiinta pe raza comunei Niculitel in anul 1833, pe locul unde in a doua jumatate a secolului al XVII-lea exista un schit de sihastrii. Denumirea si-a luat-o de la "Dealul Cocosului", din apropiere. Intemeietorul manastirii a fost arhimandritul Visarion, roman de prin partile Fagarasului, ajutat de ucenicii sai Gherontie si Iasaia.

Manastirea Saonu este schit de maici situat la 28 km de Luncavita spre Tulcea.Ofera numeroase oportunitati turistice de la plimbari prin livezi si vii pana la pescuit si gura de intrat in delta,mirific loc ce completeaza zestrea acestei manastiri.

​Mănăstirea Vovidenia - Situată la cca. 50 km depărtare de Tulcea, în comuna Slava Cercheză, a fost construită în secolul XVII, fiind unica mănăstire de maici de rit vechi din lume. Mănăstirea îşi are istoricul încă din secolul XVII, când în acest loc au venit călugări ruşi care au înfăptuit un mic schit cu chilii de lemn. Neavând locaş de închinare, au despădurit un loc pe care au construit o biserică mică de lemn. Stareţul întorcându-se în Rusia a adus Icoana Maicii Domnului din Kazan, de unde îşi trage şi numele biserica mică actuală. Nu după mult timp pe acest loc au venit credincioşi ruşi de rit vechi (lipoveni) care au înfiripat în jurul acestei vetre satul Slava Rusă. Călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică, tot din lemn, pe locul unde se află acum Mănăstirea Uspenia. Mai târziu, o văduvă bogată din Rusia a vizitat schitul care era părăsit şi dupa revenirea ei din Moscova împreuna cu slujnica sa şi câteva maici au pus bazele unei mănăstiri de maici. În urma inundaţiei din 1850 care a distrus chiliile şi rămânând numai biserica care le-a dat speranţa şi punând încrederea în Dumnezeu, au plecat în Moscova şi primind ajutoare au revenit şi au construit alte chilii pe un loc mai înalt, unde se află acum mănăstirea. În prezent sunt două biserici: o biserică mare cu hramul Intrarea Maicii Domnului, prăznuit la data de 21 noiembrie pe stil vechi şi 4 decembrie pe stil nou, şi o biserică mică (de iarnă) cu hramul Icoana Maicii Domnului din Kazani, prăznuit de două ori pe an odată vara pe data de 8 iulie.

​Mănăstirea Uspenia - Situată la 3 km vest faţă de satul Slava Rusă, mănăstirea a fost ridicată în secolul XVII, fiind unica mănăstire de călugări de rit vechi din lume. Se preconizează că pe la sfârşitul sec. al XVII-lea, un grup de călugări credincioşi ruşi s-a stabilit în nordul Dobrogei de astăzi, care pe vremea aceea era sub dominaţie turcă, mai precis, în valea dintre satele Slava Rusă, Slava Cercheză şi Fântâna Mare (fostul Bajbunar), numită Valea Bajbunarului. Aici au găsit zona propice supravieţuirii cât şi păstrării în bune condiţii şi siguranţă a credinţei ortodoxe de rit vechi şi a culturii proprii. La început, au trăit ascunşi în pădure, locuind în colibe şi hrube. Venirea şi aşezarea lor în această vale se preconizează a fi între anii 1680-1769, când este construit şi primul lăcaş de închinăciune. Stareţ la acea vreme era ieromonahul Evfrosin, care era de fapt şi preotul mănăstirii. Acesta va muri la scurta vreme, iar mănăstirea rusă ortodoxă de rit vechi va rămâne fără preot multa vreme, până în anul 1846 când ruşii lipoveni şi-l vor alege ca mitropolit pe fostul mitropolit al Bosniei, care era fără eparhie la acea vreme, Ambrosie. Acesta a hirotonit foarte multi preoţi si episcopi pentru credincioşii ortodocşi de rit vechi din România. De la începuturi şi până în prezent, mănăstirea se autogospodăreşte.MANASTIREA USPENIA - FOTO LEONOV VALERIU (2) Ocupaţia la acea vreme ca şi acum a calugărilor este – Molitva, rugăciunea de zi de zi, apoi activităţile administrativ-gospodăreşti. În mănăstire existau două biserici: Biserica mare cu hramul „Uspenia”, care în traducere înseamnă „Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria)”, sărbătorit pe 28-29 august (stil vechi), adunându-se pelerini de pe întregul teritoriu românesc şi nu numai. Biserica a fost sfinţită în 1883 de către cel de-al treilea ierarh al mănăstirii, arhiepiscopul Irinarh. Cea de-a doua biserică, mai mică (biserica de iarnă) cu hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost sfinţită în anul 1860 de către cel de-al doilea mitropolit al nostru, Kiril, şi de episcopul local Arcadie al ll-lea. Hramul este sărbătorit pe 21 noiembrie (stil vechi). Amintim că în ziua de 29 august, de hramul „Uspenia”, se sfinţeşte apa în mănăstire şi se spală sfintele moaşte.

​Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie) - Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie) este singura mănăstire situată în Delta Dunării, amplasată pe grindul Stipoc, în apropiere de Chilia. În schit locuiesc acum 9 călugări. Toţi sunt din zona Moldovei. Lăcaşul este alcătuit dintr-o bisericuţă mică din lemn (construită în stil moldovenesc), câteva chilii, trapeza (locul unde se ia masa), iar în spate o grădină şi o mică seră. Pe drumul care se intră în curtea mănăstirii sunt plantate sute de flori. Lăcaşul este păstorit în rit vechi ortodox.

​Mănăstirea Cerbu - Mănăstirea Cerbu este situată între Ciucurova şi Topolog, într-un cadru natural de o mare frumuseţe. Mănăstirea poartă hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”. Ca amplasament, mănăstirea este situată  pe un platou înconjurat de păduri şi culmi de deal cu o vegetaţie specifică Dobrogei.  Pictura exterioară, realizată pe o nişă a faţadei vestice, o reprezintă pe Maica Domnului înălţând rugi spre cer. Scenele religioase reprezentate pe catapeteasma bisericii sunt impresionante. În perfectă armonie cu planul bisericii, imitând liniile simple ale construcţiei, s-a ridicat, din piatră şi lemn, clădirea chiliilor. Pe dealul din faţă este înfăţişat, în miniatură, drumul Golgotei. Cele 9 opriri ale lui Isus purtând crucea în spate sunt simbolizate prin 9 troiţe unde credincioşii aprind lumânări. Urcând pe drumul ce şerpuieşte printre cele 9 construcţii, ajungi la capela din vârful dealului. De aici se deschide o panoramă a mănăstirii şi a împrejurimilor.

Mănăstirea Dinogetia este o mănăstire de călugări cu viaţa de obşte. Este situată în localitatea Garvăn, comuna Jijila, pe un mal în apropierea DJ 251. În prezent există o bisericuţă mică şi chilii. Mănăstirea poartă hramul Izvorul Tămăduirii şi are o istorie recentă, construcţia începând în anul 2008, în prezent existând o bisericuţă mică şi chiliile. Se preconizează ca pe viitor să se construiască o biserică şi dependinţe noi. Comunitatea de călugări este hotărâtă să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-au propus. În apropierea mănăstirii se află ruinele vechii cetăţi Dinogetia.